-Inger trist, de ce ai urcat atat de repede la cer? De ce nu ti-ai mai ascuns aripile in aceasta lume de muritori, insa rece, lipsita de sentimente? De ce nu ti-ai lasat zilele sa-ti mai alunece aici? De ce ti-ai curmat tineretea in schimbul unui zbor spre cer? De ce ai lasat aici trecut, amintiri si nu le-ai luat cu tine? De ce faci atatia dragi tie sa-ti lacrimeze pozele? De ce nu ti-a fost de ajuns sa speri? Sa speri ca poate maine Ea va intelege...

De ce nu i-ai dat de inteles? De ce te-ai multumit doar cu o privire de a ei, cu un zambet, sau un sarut sters pe obraz? De ce ai sprijinit-o in orice, chiar si in dragoste? De ce i-ai aratat dragostea altora si nu pe a ta? De ce acum ai lasat-o aici? De ce nu ai luat-o cu tine? De ce te multumesti doar cu privitul printre stele la chipul ei? De ce ai lasat-o sa ii zambeasca altuia, sa-i spuna altuia ,,te iubesc”? De ce nu incerci sa cobori tainic, ca Luceafarul, noaptea printr-o raza alba la fereastra ei? De ce doar o veghezi suspinand de acolo de sus? De ce nu o faci si pe ea o stea, sa fie alaturi de tine? De ce nu o faci sa se indragosteasca de tine, ca de un Zburator? Sa-i fiarba sangele, inima si dorul de tine. Sa arda in ea flacara iubirii, sa te caute si sa-ti inchine iubire vesnica. De ce, inger trist, nu ai luat-o cu tine?

            -Pentru ca o iubesc!