Pagini

duminică, 20 noiembrie 2011

Aici

E atât de multă linişte aici…
E o linişte surdă, care îmi face trupul să vibreze.
E atât de frig şi rece aici…
E atât de rece încât trupul a început să-mi sângereze.
E o monotonie care te adoarme aici
Şi te cufundă într-un slab surâs al deznădejdii,
E trist şi e-ntuneric aici,
Iar umbrele îmi par oameni în odăjdii.
Aici este aici,
Şi cu siguranţă nu este nici acolo,
Şi chiar de ai crede că este dincolo,
Crede-mă că-i doar lumea noastră de pitici!

luni, 26 septembrie 2011

Metamorfoza

Mi-am aprins în suflet acea dorinţă amarnică de a uita tot, de a-mi depăşi existenţa prin altă existenţă.
Am inhalat odată cu aerul speranţa şi nădejdea în mai bine, şi am încercat să expir trădarea, indiferenţa şi amărăciunea.
Ele mi-au pătruns încet în sânge şi îşi urmau traiectoria uniformă până în inimă, de unde aveau a se pierde în fiecare celulă.
Experimentul meu părea a se desfăşura conform dorinţei, până când am realizat că-mi lipseşte ingredientul principal.
L-am căutat în grabă în mine, în jurul meu, dar nu m-am întâlnit decât cu iertarea.
Mă cuprindea fără milă, îndulcindu-mi sufletul şi alinându-l într-un joc ce semăna a moarte.
Şi cu toate astea...nu ea era ingredientul principal. Nu ea îmi oferea posibilitatea să mă metamorfozez.
Am continuat să caut...să caut într-o multitudine de senzaţii şi sentimente: dispreţ, mângâiere, alinare, dorinţă, putere, ură şi iubire...
Am cules cu rapiditate iubirea şi am văzut cum toate se îndreaptă spre mine, cum erau legate în una şi aceeaşi persoană...
...iubirea e şi dispreţ, mângâiere, alinare, dorinţă, putere şi ură...



sâmbătă, 10 septembrie 2011

Destrămare

Se îngâna după-amiaza cu vrăjile serii,
Când din mine, bucată de suflet s-a rupt,
Se pierdea aievea, împotriva puterii,
Într-un hău negru, mult prea abrupt.
Cu ochii în lacrimi ţipam după ea,
Mi se părea că se divide-ntr-o mie,
Iar în deşertul pierzării, el îmi zâmbea,
Bucurându-se de a mea afemie.
Din zbuciumul meu, mult prea amarnic,
Nici nu observam cum din mine,
Se desprindea tot sufletul, mult prea făţarnic,
Nedorind să m-aline...




marți, 30 august 2011

Zboară cu iubire


Fericirea îmi arunca flăcări din ochi, încălzindu-mi buzele şi oferindu-le cea mai caldă nuanţă de roşu pe care am văzut-o. Zâmbeam până şi cu mâinile. Lăsam câte un râs colorat să străbată goliciunea parcului în miezul nopţii, dorind parcă să le ofer şi celorlalţi din bucuria mea. El mă privea cu acelaşi zâmbet calm, poate că, neînţelegându-mă. S-a oferit să mă conducă în seara aceea spre casă, dându-mi de înţeles că vrea să-mi comunice ceva. Restul au rămas pe banca veche, de sub “teiul nostru”, iar noi ne-am îndreptat lent spre zona mea. Nici nu aveam habar că ştie unde locuiesc, dar spiritul lui de stăpân pe situaţie şi de cârmuitor l-au dat de gol.
Chiar mă înşelasem. Am mers câteva minute, fără să scoatem niciun cuvânt,  fiecare cu mâinile în buzunar, adulmecând aerul rece de septembrie. Chiar era frig, iar jacheta prea subţire. Aflând  că gestul de a mă conduce acasă a fost numai din politeţe, am început să grăbesc pasul. El însă¸mergea la fel de calm. I-am citit în ochi acea frică de a-mi spune ceea ce crede, simte. Într-un moment cu totul neaşteptat vocea gravă străbătu liniştea dintre noi.
-Te iubesc!
Atââât? Aşteptam una din clasicile declaraţii de dragoste care aveau a cuprinde “soarele, stelele, luna, inima, sufletul lui, ochii mei, buzunarele, hărţile”...dar nu. Alesese ceva simplu şi frumos. Alesese să-mi spună adevărul şi nu fraze învăţate pe de-a rostul de pe Internet.
Nu am putut decât să mă opresc din mers. L-am aşteptat să se apropie de mine, dar rămăsese mut şi uimit în mijlocul trotuarului. Probabil că nici lui nu-i venea a crede ceea ce spusese, sau expresia feţei mele îl speriase. Reuşeam să-i disting în noapte roşeaţa obrajilor şi bătaia sacadată a inimii. Era rândul meu să fac cel de-al doilea pas. M-am apropiat de el, încercând să-l impresionez cu vreo idee excentrică de a mea, dar nu am reuşit decât să-i zâmbesc. Însă, era cu adevărat din inimă...
Nu prea ştiu bine ce a urmat. Umblam înlănţuiţi pe stradă, simţindu-ne atât de bine în întunericul oraşului detestat de toţi. Mă făcea chiar fericită! Îmi dădea aripi care zburau cu iubire...   



vineri, 26 august 2011

Spune-i trecutului să tacă!


-Spune-i trecutului să tacă!
...Eu l-am ferecat azi-noapte într-o temniţă,
Cu uşă dublă de oţel,
iar cheia lacătului am aruncat-o în Fântâna Uitării,
apoi am băut apa ei...
Dar zgomotul surd al bătăilor în uşă
Mi-a apăsat somnul…şi încă mă apasă.
Te rog, spune-i trecutului să tacă!
-De ce l-ai închis?
Nu ştiai că atunci, puterea lui e mai mare?
Fă bine şi aruncă-te în Fântână şi salvează cheia.
Apoi, eliberează-l şi roagă-l să te închidă în temniţă.
Doar aşa te va uita...
-Dar cheia deja e pierdută.
-Înseamnă că nu ai şanse să-l faci să tacă...
Trecutul e omniprezent.


vineri, 19 august 2011

Foc din apă


Păstrează-mi sufletul ȋn taina rece a nemuririi
Dă-i puterea de a se ȋnălţa dincolo de puterea omenirii,
Lasă-l să zboare, lasă-l să plutească…
Lasă-l liber să iubească.
Dă-i forţa necesară să aprindă foc din apă!








sâmbătă, 13 august 2011

Acasa, din nou

Bine am revenit acasa! De doua saptamani umblu hai-hui, cu cateva haine in geanta prin Moldova, si anume Iasi, Suceava. Super! Iesiri in oras, ba prin Copou, Piata Unirii, Gradina Botanica, Iullius Mall[ca altfel nu s-ar putea], Cetatea Sucevei, plimbari prin Suceava si imprejurimile ei. Am facut si multe poze, asa ca o sa va prezint cate putin de pe unde am "hai-huit".

Gradina Botanica


Piata Unirii[de pe bloc]
Eu, pe bloc:">:-"

Palatul Culturii
Cetatea de Scaun din Suceava

Hip, am prins si Festivalul Medieval;;)
Eu si Shrek:x
No' Mads - O trupa tare draguta. Canta muzica traditionala din diferite zone ale Europei.


sâmbătă, 6 august 2011

Déjà vu

       Catre el…Secundele imi pareau ore, metroul inainta mult prea incet, iar gandul ca il voi revedea imi dadea fiori. Stiam ca e in acelasi oras vechi din Romania, acolo unde il lasasem cu un an si ceva in urma cand am primit bursa in Franta. A venit o singura data la mine, dar stiam sigur ca nu va dori sa se reintoarca. L-am lasat ore bune sa astepte in aeroport, iar mancarea mea era mult prea putina pentru el. Stiam ca planificase clipe romantice, plimbari pe Sena, pe Champs-Elysee, strajuiti de “Turnul legamitelor”. Insa, nimic din toate astea nu s-au realizat. Eram plecata mai toata ziua, iar el nu facea decat sa piarda timpul in apartamentul meu, rasfoind carti, butonand telefonul, sau socializand pe Facebook. Lucruri pe care, imi spune el, le putea face foarte bine si acasa. Despartirea de atunci a fost cu totul amicala. Nu lacrimi, nu saruturi. Banal. Azi, insa, cat mi-as fi dorit sa ne despartim iarasi. Dar, nu ne desparteam, ci ne intalneam. De data asta, aveam sa stau toata ziua cu el, sa ne plimbam, sa imi iau revansa.  Restaurantul…era singurul loc in care petrecusem clipe mai placute unul in compania celuilalt.                       
Era acolo. Privirea ii era cufundata intr-un meniu. Nici macar nu ma observase. Am traversat incaperea  ca o fantasma si m-am oprit in fata mesei , examinandu-l cu atentie. Acelasi. Poate putin mai matur. Fara sa schiteze vreun zambet, imi face semn sa ma asez. Era cu totul neprevazut. El, romanticul incurabil, de abia daca ma privea. Am continuat sa tac si il priveam umila. Stiam ca gresisem…dar stiam ca inima lui e mare, ca ma va ierta, ca de fiecare data. Starea lui de spirit contrasta puternic cu scrisoarea pe care mi-o inmanase Laura.                                                                                                                                                
-Olivia.                                                                                                                                                                                                 Ahh…uite ca poate vorbi. Exista si un lucru bun, nu mi-a uitat numele.                                                                               -…Ti se pare corect? Ai tacut atata timp. Ma ingrijorasem. Sa aflu mai apoi, ca toate mail-urile pe care ti le-am trimis nici macar nu le citisei. De ce? Aveai alta adresa, pe care bineinteles ca eu nu figuram. Scrisori, telefoane – in zadar. Ce-i cu tine?                                                                                                                        -Nu crede ceva rau. Am vrut o detasare…                                                                                                                  -Taci si asculta! Imi spui de detasari? Adica te detasezi de cel ce te iubeste? Asta ai vrut? Am ramas acolo, asteptand un mic semn de la tine, in timp ce tu, cine stie ce “detasari” aveai prin Paris.                     -Adica…adica…tu crezi ca eu…? Gura mi se inclestase, vocea parca o luase la fuga. Ma invinuia pe nedrept. Nici macar gandirea nu-mi zburase la altcineva, d’apai trupul.                                                                                     -Am venit pana aici ca sa-ti spun un lucru. Punct acum. Virgule au fost destule.                                                                -Dar…eu…eu…vreau inca o virgula. Una singura! Promit.                                                                                                               -Punct. Adio, Olivia.                                                                                                                                                                       Se ridica de la masa brusc. Imi lasa meniul in fata. Ihhh…cat tupeu. Ma cheama dis de dimineata intr-un restaurant, sa-mi spuna ca pune “punct”, fara sa-mi cumpere macar o cafea. Te pomenesti ca i s-a terminat cerneala si nu mai are cum scrie o virgula…Tipic, masculin.                                                                                                                                                              
                


      P.S. Eram prea oarba sa-mi dau seama ca principalul vinovat sunt chiar eu. Orgoliul feminin… orgoliu prostesc, ma afunzi in suferinta!
                                               
               

miercuri, 3 august 2011

Miercurea fără cuvinte

 Postarea de astăzi, ca şi cele din următoarele zile de miercuri, va cuprinde un set de imagini, cu diferite teme. Cea de astăzi cuprinde câteva zone şi obiective din regiunea mea - Vrancea.
 
Peisaj din Munţii Vrancei.

Mausoleul de la Soveja


 Casa lui Moş Ion Roată 



vineri, 29 iulie 2011

Mă numesc fericire...

Cuprinde-mi sufletul cu ceea ce unii numesc fericire. Las-o să alunece domol pe panta inimii uşor încreţită de cutremurele trăirii. Apoi infiltreaz-o tainic şi fă-o să-mi curgă prin sânge, să-mi traverseze fiecare celulă şi să se drămuiască uşor-uşor, în fiecare părticică din corpul meu. Te vei putea reîntâlni cu ea doar privindu-mi ochii. Ei vor căpăta strălucirea perlelor şi culoarea delicioasă a cafelei. Dacă vrei să te bucuri din nou de ea, striveşte-mi buzele cu atingerea caldă şi timidă a alor tale şi visează.
Eu mă numesc fericire...

duminică, 24 iulie 2011

Déjà vu

Nu reuşeam să disting în noapte decât plicul alb, nesemnat, adus ca de vânt la uşa mea. Îl găsisem azi-noapte când mă întorceam din obişnuitele mele plimbări nocturne alături de omniprezenta prietenă Laura.Pierdeam ore în şir plimbându-ne noaptea, pe timp de vară, povestind şi amuzându-ne de lucruri care azi îmi par atât de lipsite de sens, seci. Cât despre plic, nu am avut curajul să-l deschid. Stăteam în mijlocul patului încercând să mă apropii de el, dar cedam mult prea repede, parcă împinsă de un val în stâncile poroase de la malul mării. Mă simţeam exact ca protagonista cărţii “P.S. I love you”, numai că ea aştepta nerăbdătoare a citi rândurile scumpului ei Gerry.
Cum un Gerry nu aveam, mi-au trecut prin minte fel şi fel de gânduri. Poate e vreo factură, sau vreun bilet de la vreun vecin care mă anunţa că am lăsat apa deschisă în baie şi acum a lui este inundată, zic asta pentru că nu ar fi fost prima dată. Apoi am crezut că e vreo glumă proastă a copiilor vecinilor ştiind că locuiesc singură de câţiva ani buni. Nici nu aveam idee ce avea să fie în acel plic.
Lampa îmi lumina slab încăperea, poate doar pe mine. Ar fi fost un cadru romantic, în care doi îndrăgostiţi cu siguranţă s-ar fi pierdut în vraja cuvintelor,a  frazelor siropoase şi a gesturilor tandre, pe care peste câteva alte zile aveau, probabil, să le ofere altcuiva.  Într-un final mă umplusem de curaj şi luând plicul cu pricina încep să-l desfac tacticos cu ajutorul unui ac. Închisesem ochii înainte să-i fi aruncat  pe coala albă împăturită perfect. În aer se ridicase un parfum tare, înţepător şi necunoscut. Nu era nimic din ceea ce am mai simţit vreodată. Deschid scrisoarea...Ciudat. O coală atât de mare pentru câteva cuvinte. Nu am putut să nu observ şi să apreciez caligrafia deosebită. Începând să citesc în voce cuvintele aparent fără niciun sens, mă tăiau fiori. Lacrimi începeau să mă apese, frisoanele abia dacă le simţeam.

,, Pierdută
   Olivia,
   De ce nu ai mai dat niciun semn?
   Unde îţi mai pierzi tinereţea?
   Lacrimi mai am oare pentru tine?

   Am aşteptat zile în şir să te revăd.
   Las mereu uşa deschisă, poate vei intra.
   Enigma Otiliei – cartea noastră e încă pe noptieră.
   Xenofobă nu mai eşti?
   Acum văd că te poţi pierde printre străini.
   Nimeni nu ştie ceva de tine.
   Dimineaţă, ora 9.
   Restaurant.
   Uitatul tău, cu mult dor.”

Am împăturit cu grijă hârtia. Uitându-mă la ceas am observat că întunericul din cameră nu se datora nopţii, ci draperiilor. Era ora 8. Punând scrisoarea în buzunar am fugit spre Podul Alexandru, unde aveam să-l întâlnesc la Restaurantul nostru. Mi se părea că metroul merge prea încet, că aglomeraţia era special făcută ca eu să întârzii. Într-un final, reuşesc să-mi opresc paşii în faţa localului. Era 8 jumătate. Hmm...parcă zburasem. Am intrat şi nu mare mi-a fost mirarea să-l întâlnesc acolo, la cea mai retrasă masă, de altfel masa noastră. S-a ridicat brusc în picioare, a trecut pe lângă mine ca şi fulgerat, şoptindu-mi doar numele “Olivia”...
Nu era decât un vis...Laura mă trezise pentru că găsise înfipt în uşă un plic, nesemnat. L-am deschis cu răsuflarea tăiată. Aceleaşi cuvinte...Sar ca arsă din pat...Dar atunci, iarăşi m-am trezit. Pe masă nu era niciun plic, eram singură în aceeaşi cameră slab luminată şi era trecut de miezul nopţii. Am scos telefonul şi m-am interesat de un zbor către Paris...Era unul în două ore. Mi-am pregătit un bagaj sumar, am scris la repezeală două – trei cuvinte într-un mail pe care l-am trimis cunoscuţilor şi am plecat spre aeroport...
Trebuia să ajung la Podul Alexandru...acolo mă purtau paşii şi inima către...

           
            

vineri, 22 iulie 2011

Comori pierdute

Din albul şters al mântuirii,
Coboară astăzi pe pământ,
Speranţa, nădejdea şi iertarea…
Coboară lin, în dans de nea,
Şi-aşteaptă rătăcirea,
Să le cufunde în adâncul albastru,
Să le topească ceea ce au mai măiastru,
Şi-anume persoana...
Căci aici nimic nu le atinge,
Toţi se feresc şi focul lor se stinge,
Toţi le pierd în cauze pierdute,
Sau le-au uitat, probabil sunt vândute.
Cui?
Disperării, minciunii şi deznădejdii.
Păcat...Dar de ce?

sâmbătă, 16 iulie 2011

Amazoana

Mai bine uită-mă decât să-mi striveşti tinereţea.
Mai bine uită-mă, timp-stea călătoare-
Lasă-mă să îngheţ într-un loc anume
Şi sa privesc viaţa trecătoare.
...Sau prezintă-mi în cadre timpu-mi viitor,
Să ştiu cum mi-e sufletul şi cum mi-e cărarea,
Să-mi îndrept de pe-acum paşii şi firul,
Să-mi îndrept cugetarea...
Prezentul ce-mi vine cu viteza luminii,
Din viitorul amplu al trecutului,
Se loveşte în valuri şi-atacă precum o anghilă.
Se-agaţă cu dinţii mici de speranţa-mi
Şi se învârte lacom, până se desprinde cu hrana.
Mă lasă aievea a pluti-n în veşnicie,
Mă lasă, amazoana.


joi, 14 iulie 2011

Trecut nu există

Deshide-ţi ochii lup de noapte,
Cuprinde fericirea.
Las-o să se scalde în inima şi trupul tău,
Desprinde-ţi incantaţia ce-ţi învăluie sufletul,
Renunţă la rău.
Deschide-ţi aripile frânte de rugină,
Apoi le unge cu uleiul curajului şi al iertării,
Întinde-le ziua, când nu există lună,
Lasă doar soarele să-ţi spună,
,,Trecut nu există!”

luni, 11 iulie 2011

Biruinţă

Mă încolăceam pe tulpinele speranţei,
Cu haina destinului şi a eleganţei,
Strângând-o între dinţii-mi de porţelan,
Scrijilindu-mi sufletul diafan.

Alunecam adesea pe scoarţa lustruită
Dar nu-mi desfăceam ochii din aria ţintită
Mă cuprindea fiorul rece al pierzării,
Şi mă încerca dulcele uitării.

Un pas greşit şi pământul rece
Avea să-mi susţină trupul ce îmi trece,
Încercat de patimi şi plin de năzuinţă,
Mai sus, mai sus, spre dulcea biruinţă.

Aveam s-o gust cu gura-mi însetată,
Din amfora-mi dură,aproape îngheţată.
Interiorul cald, îmi scurgea pe buze,
Mierea dulce adusă de la muze.

Visam şi îmi urcam cu putere viaţa,
Lipindu-mă de scoarţa ce-mi tăia speranţa,
Urcam plină de sete şi de fericire
Primind tainic împuternicire.





sâmbătă, 9 iulie 2011

Misteriosi si reci...

Nu am cuprins nicicand marea dintr-o singura privire. Ma pierdeam in maretia ei si nu realizam decat ca sunt un punct, o minuscula creatura.
Nu am reusit nicicand sa inteleg padurea. Misterioasa si rece, m-a fermacat mereu si nu mi-a dat senzatia decat ca sunt o salbatica in sentimente.
Nu am reusit nicicand sa deslusesc tainele pamantului. Lacat al fiintelor, al vietii si al inceputului, el nu face decat sa-mi creeze acea stare de teama, dar de admiratie
Nu am reusit nicicand sa razbat vanjoasa, nimicul cerului. Poarta a viselor, a sentimentelor si poate, intre lumi, mi-a zambit, dar doar atat. Nu m-a lasat sa-l descopar, sau sa-l ating. Pastreaza tacere si divin.
Nu am reusit nicicand sa inteleg constitutia aerului. Invizibil, si totusi indispensabil. De nesimtit, si totusi in lipsa lui, orice ar trece in intunecimea vietii.
…nu am reusit nicicand sa-ti cuprind, sa-ti inteleg, sa-ti deslusesc, sa-ti razbat maretia ochilor. In fata lor ma simt o minuscula creatura, o salbatica a sentimentelor, nu fac decat sa-mi creeze o stare de teama si totusi de admiratie, nu am reusit sa-i descopar, nici sa-i ating, caci pastreaza acea tacere si acel divin. Nu pot trai fara ei, altfel as trece in intunecime vietii. Dar ei? Ei cum sunt?
…misteriosi si reci…

miercuri, 29 iunie 2011

Mut


Înţelesesem mut că uitarea-i moarte,
Că totul se cufundă ca şi ziua-n noapte,
Că soarele se-ascunde în câmpul mării
Iar tu te micşorezi în măreţia zării.

Înţelesesem mut că totul are un sfârşit,
Că numai despre lună poţi vorbi la infinit,
Că după orice zâmbet,  mângăiere caldă,
Tu îţi priveşti trupul cum în neant  se scaldă.

Şi am mai înţeles în mutele-mi cuvinte
Cum mic de la mare în viaţă ia aminte
Cum nicio fericire singur nu se-mparte,
Cum pe tine de alţii nimic nu te desparte.

În zadar zâmbeşti şi aştepţi în mută stare
Şi eu să îţi zâmbesc şi să-ţi dau crezare,
Degeaba te desprinzi cu ochii plini de lacrimi
Din strânsul lanţ al unor crude patimi.

Nu mai spera la mângâiere,
Nu mai spera în muta mea tăcere,
Grăbeşte-ţi pasul spre etern,
Fără s-aluneci în infern.




duminică, 26 iunie 2011

Vesnicie vs nemurire

-Nu lăsa timpul să zboare, fără să-l prinzi de o aripă!
-Cum aş putea?
-Încearcă să sari mai sus decât el...sau să-l întreci în zbor.
-Pff...un om contra timp?
-Da! Un om...de ce crezi că omul creşte, se maturizează, îmbătrâneşte? Pentru că nu opreşte timpul.
-Cine ar putea?
-Omul...poate...dar nu ştie, sau...sau se teme.
-Încearcă să manipulezi timpul...apoi, ai să vezi cum toate vor fi de partea ta. “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”- îţi spune ceva?
-Dar nu a manipulat timpul...a vrut doar să fie mereu tânăr. Şi apoi, apoi a pierdut tot!
-Pentru că nu şi-a urmat cu adevărat dorinţa...nu a putut fi stăpân pe situaţie.
-Oare cea mai mare problemă a omului e timpul?
-Nu e timpul...este el şi lipsa lui de încredere.
-Hmm...spui că el ar putea fi nemuritor?
-Nu...nu ar mai fi om. Spun că ar putea trăi o veşnicie.
-Şi asta nu înseamnă nemurire?
-Nu...înseamnă veşnicie...Veşnicia omului...nu nemurirea lui.

sâmbătă, 25 iunie 2011

Amnia

E clar că inspiraţia mi-e îngropată prin nu ştiu ce unghere ale inimii de ceva timp. Las zilele să se scurgă, spunându-mi încurajator ,, Lasă, mâine vei posta ceva”. Hmmm...poate. Nu cred că e genul de postare pe care mi-o doresc, dar e clar că va fi cea mai sinceră de până acum. Pur şi simplu, este simplă. Nu voi folosi sintagme siropoase, dure sau poetice. Nu am de gând să fie artistică, sau măcar să încerce. E simpla trăire, cum am mai spus.
Imaginează-ţi că la şaisprezece ani ai primit în dar un carnet, despre care, evident la început nu aveai nici cea mai vagă idee că îţi va fi folositor. L-ai aruncat fără nici cel mai mic interes printr-un dulap, sau printr-o bibliotecă, fără să îi vezi vreo întrebuinţare, sau poate aştepţi ziua cuiva să-l oferi, fiindcă aparent, nu ai ce întâlniri să notezi, iar numerele de telefon stau mai bine în agenda mobilului.  Monotonia zilelor de iarnă, anotimp în care eşti născut, sau “curăţenia  de iarnă” te face să-l găseşti acolo, prăfuit, şters şi parcă îţi face semne disperate să-i găseşti vreo utilitate, căci e clar, se simte o a cincea roată de la căruţă în casa ta. Astfel, începi să scrii seara ce întâmplări ţi-au marcat ziua respectivă. Din dorinţa de a fi mai atractiv, îţi iei un nume fals, de exemplu, David şi tot aşa, adaugi idei, sentimente, fapte, întâmplări, persoane cărora evident le dai nume false, şi ajungi să-ţi creezi propria ta lume, micul tău univers, iar carneţelul aparent inutil, îţi devine confident şi, apoi, neîncăpător pentru viaţa ta. Mai cumperi încă unul, pe care bineînţeles îl vei considera volumul II al vieţii tale şi tot aşa, până când îţi pui în plan să îţi scrii viaţa până la optsprezece ani ,apoi vei selecta cele mai frumoase întâmplări pe care ai de gând să le publici într-o carte. Ce se întâmplă însă, când apare o aşa fals numită domnişoară, Amnia,ce îţi e verişoară, care îţi întoarce viaţa cu totul? Paginile carnetului devin neîncăpătoare pentru rândurile despre viaţa ei, sentimentele se amplifică, îi devii confident, dar ea nu te vede decât atât? O sprijini, îi dai sfaturi, îţi povesteşte despre noul coleg, despre băiatul care i-a zâmbit în parc, despre băiatul misterios de la şcoală, despre cel care a invitat-o la un suc, iar tu nu rămâi decât cu jurnalul. El care ştie ce simţi, dar nu te ajută. Brusc, îţi dai seama că şi cel de al treilea volum se termină, ai împlinit 18 ani, dar nu ai ajuns la un final. Trist, fericit, nu ar conta. Minciuni nu poţi scrie, căci, nu ţi-ar mai fi viaţa. Amnia te uită, nu ai ajuns decât un “ciudat cu jurnal”, în loc să trăieşti ca şi restul. BAC-ul nu are nici cea mai mică însemnătate, iar facultatea nici nu poate fi luată în calcul. Paginile jurnalului se termină, iar un al patrulea nu are rost să începi. Ce hotărâre poate fi luată? Să laşi jurnalul în uitare sau pe tine? Bucureştiul îţi oferă multe metode de a intra în uitare, aşa că, “uită-te!”
Jurnalele sunt găsite întâmplător şi povestite Amniei de trei zile încoace. După aproape un an, ea nu te-a uitat, îi trăieşti aici, în inimă. Vrea doar să-ţi mulţumească pentru tot! (Nu este nevoie să fie prezentat, ştii singur.)




marți, 21 iunie 2011

Solstiţiul

Îmi unduiam în mare mâna,
Lăsând iar valuri să mă muşte
Gustam veninul lor şi îmi părea mai dulce...
O, vară...ce frumos ai înflorit!
Lăsai pe largile zări, azi clare,
Numai parfum de iasomie
Şi sădeai în toate algele
Dorinţa de a se prăji în soare,
De a-şi muta trupul din mare,
Pe nisip, pe cald pământ,
Ascultând şi tu, şi ele, surdul cânt
De pescăruşi...
O vară...ce frumos te-auzi!


luni, 20 iunie 2011

Ma tine in stres...

Astăzi va fi ceva diferit referitor la postările mele. Dacă până acum am tot încercat să vă arat aşa numitul meu talent în ale mânuirii cuvintelor, astăzi vreau să am o postare liberă. Cum vine asta? E simplu...stresul şi emoţiile m-au făcut să nu prea mai am răbdare în ale scrisului şi compusului. Acum poate că vine o întrebare, ce stres şi emoţii?
Ei bine, azi am dat unul dintre puţinele examene mai serioase din viaţa mea, sau altfel spus, cel de care “îmi depinde viitorul”[vorba alor mei]. Am dat proba la română pentru Admiterea la liceu. Ei bine, cum nu putea fi altfel, noi, promoţia 2011, am prins un altfel de examen, nu teze unice din alea, nici alte testări PISA şi nu ştiu ce se mai auzea...Am dat Testarea Naţională. Cică e mai multă seriozitate, subiecte mai grele, profesori mai duri şi piesa de rezistenţă-ne verifică profesrori din alte şcoli lucrările. Româna ca româna...mai e ce mai e de ea. Da’ matematica? Asta o vedem miercuri...Oricum, ştiu că de la începutul lui iunie mă tot pun în genunchi şi îl rog pe Bunul Dumnezeu să le dea ălora de la Minister un gând bun să nu ne dea operă epică...Şi ptiu’ drăcie...când se împart subiectele, toţi săreau în sus prin bănci că cică e opera epică. No’ trece şi asta...acum, să vedem ce’o fi la mate...Aici am problema mea cu cercul, da la Dumnezeu nu ştiu dacă mă mai rog, că văd că nu prea ţine cu mine, sau vrea să mă pună să învăţ cercul...
            Mult succes celor care au ca mine această incredibil de importantă poartă spre liceu, iar celor ce dau BAC’ul, chiar le urez succes – cred că acolo e mai serioasă treaba...


miercuri, 15 iunie 2011

Pictor

Pictam  cu  degetul  lacrimi pe  geam
Pictam suferinta
Mi se parea ca se despica cerul diafan
Si cad pe pamant cioburi si ace.
Ma-ntep cu vointa in ele si-astept
Sa-mi roiasca valuri albastre
Sa le simt amaraciunea pe pielea de cristal
Si sa pictez din nou pe geamurile voastre.
Sa le patez – nu vreau
Si nici sa le umplu de ceea ce-a fost amaraciune
Eu vreau sa  pictez in culoarea lui rapciune
Si sa-ti ramana drept amintire
Ce-a pictat un pictor
Din plina lui traire.


joi, 5 mai 2011

Ratacire

Si te priveam cu ochii muti
Si te priveam din departare
Mi se parea ca tu ma uiti,
Ca ma afund intr-o pierzare.

Speram cu sufletu-mi de gheata
Speram sa se deschida cerul,
Speram la soare si la viata
Dar mi se adancea misterul.

Credeam in inimi si in zambet
Credeam in soare, luna, stele
Credeam pierduta-n al tau ranjet
Si m-afundam in lacrimi grele.

Si ce-mi ramane azi in suflet?
Si ce-mi ramane-n amintire?
Ca si unui Apostol – umblet,
Insa la mine, ratacire...

marți, 26 aprilie 2011

Dac-as putea sa zbor...

Mi-am pus in gand ca in aceasta dupa amiaza sa-ti scriu. Ce? Crede-ma ca nu stiu. Pur si simplu o sa las sa-mi alunece cuvintele si sper ca in cele din urma sa ma intelegi.
De dimineata parea cald. Parca prea cald pentru aceast April. Dar aceasta minune(ca si celelalte, in rest) nu a durat prea mult. Asa ca, dintr-odata cerul se impaienjeni in nori, aerul deveni unul rece si sfidator, iar vantul...vantul desi din case parea insesizabil, afara imi parea insuportabil.
Ei bine...daca e vant, e viteza. Ce vreau sa spun cu asta? Mai intai sa-ti amintesc faptul ca, atunci cand locuiam la casa si cred ca aveam vreo 4-5 ani, ma sfida dorinta de a zbura. Ieseam zi de zi in camp deschis si imi confectionam din hartie creponata, coli de A4, pene de la pasari- aripi.Si incercam sa zbor. Dar fara rezultat. Nici nu ai idee cat de zdrobit imi era sufletul cand imi vedeam picioarele tot lipite de pamant. Ei bine, azi m-am hotarat sa zbor. Sa nu crezi ca am uitat sa-mi confectionez aripile. Am luat cateva coli de hartie, un pix si sa nu uitam de cutiuta de pe noptiera cu ganduri si sentimente. Asa am inceput sa “zbor”. Si crede-ma ca e atat de frumos. Am intalnit campii, paduri si ape. Am vorbit cu animale si flori, iar cand oboseam imi alinam trupul pe catargul unui vapor.
Deci, ai aflat ca visul meu de a zbura mi s-a implinit. Banuiesc, insa, ca te intrebi unde doresc sa zbor, caci nu as pleca in neant. Ei bine, exista un motiv. Sa fie oare dorul de duca, o tura de shopping prin Milano, o cafea la Paris, o plimbare cu gondola in Venetia sau surf pe o plaja din Hawaii? Unii asta cred ca ar face, de ar putea sa zboare ca mine. Dar pe mine ma tine in zbor altceva. Mai puternic si mai nobil. E vorba de tine. Da. Pentru tine razbat acum aerul, sfidez legile Lui Dumnezeu despre om si creatie. Da. Iubirea asa ma poarta. Ma duce, ma izbeste si iarasi ma duce unde vreau. Doar incep sa scriu si metamorfoza incepe.
Stiu, insa, ca eu voi ajunge mai greu la tine. Asa ca, mai intai iti voi trimite aceste randuri, ca sa stii sa-ti pregatesti bagajul. Ca atunci cand voi ajunge la tine, doar sa ma iei de mana si sa zburam. Unde? Poate  o tura de shopping prin Milano, o cafea la Paris, o plimbare cu gondola in Venetia sau surf pe o plaja din Hawaii. Vedem noi. Iubirea o sa ne poarte!

"Iepurasul"

E posibil ca un catelus sa-mi fie Iepurasul de Paste?
Da!
In spatele unei stive de lemne se ascundeau doi ochisori negri si umezi. Il vazusem imediat ce am ajuns la bunici si de atunci, cateva ore nu l-am mai scapat din ochi. Era un bulgare negru de carbuni din care se desprindeau piciorusele brazdate de niste dungi cafenii. Prietenos si dulce a reusit sa ma cucereasca din prima.
Stiam ca mai lipsea ceva. Da! Numele!
Oscar, Arthur, Blake,Doc,Elvis,Gusy,Hugo,Scooby? - Nu a reactionat la niciunul.
Apoi, a urmat unul pur si simplu, spontan: Ricki. - Ciuli urechile, isi ridica codita in aer. Numele era pentru el. Atat eu, cat si el simteam asta.

Despartirea de catelus a fost cam grea, dar stiu ca de acum voi avea un motiv intemeiat saptamana de saptamana pentru a merge la bunici.
Cu bine, Ricki!