Déjà vu

Nu reuşeam să disting în noapte decât plicul alb, nesemnat, adus ca de vânt la uşa mea. Îl găsisem azi-noapte când mă întorceam din obişnuitele mele plimbări nocturne alături de omniprezenta prietenă Laura.Pierdeam ore în şir plimbându-ne noaptea, pe timp de vară, povestind şi amuzându-ne de lucruri care azi îmi par atât de lipsite de sens, seci. Cât despre plic, nu am avut curajul să-l deschid. Stăteam în mijlocul patului încercând să mă apropii de el, dar cedam mult prea repede, parcă împinsă de un val în stâncile poroase de la malul mării. Mă simţeam exact ca protagonista cărţii “P.S. I love you”, numai că ea aştepta nerăbdătoare a citi rândurile scumpului ei Gerry.

Cum un Gerry nu aveam, mi-au trecut prin minte fel şi fel de gânduri. Poate e vreo factură, sau vreun bilet de la vreun vecin care mă anunţa că am lăsat apa deschisă în baie şi acum a lui este inundată, zic asta pentru că nu ar fi fost prima dată. Apoi am crezut că e vreo glumă proastă a copiilor vecinilor ştiind că locuiesc singură de câţiva ani buni. Nici nu aveam idee ce avea să fie în acel plic.

Lampa îmi lumina slab încăperea, poate doar pe mine. Ar fi fost un cadru romantic, în care doi îndrăgostiţi cu siguranţă s-ar fi pierdut în vraja cuvintelor,a  frazelor siropoase şi a gesturilor tandre, pe care peste câteva alte zile aveau, probabil, să le ofere altcuiva.  Într-un final mă umplusem de curaj şi luând plicul cu pricina încep să-l desfac tacticos cu ajutorul unui ac. Închisesem ochii înainte să-i fi aruncat  pe coala albă împăturită perfect. În aer se ridicase un parfum tare, înţepător şi necunoscut. Nu era nimic din ceea ce am mai simţit vreodată. Deschid scrisoarea...Ciudat. O coală atât de mare pentru câteva cuvinte. Nu am putut să nu observ şi să apreciez caligrafia deosebită. Începând să citesc în voce cuvintele aparent fără niciun sens, mă tăiau fiori. Lacrimi începeau să mă apese, frisoanele abia dacă le simţeam.

,, Pierdută

   Olivia,

   De ce nu ai mai dat niciun semn?

   Unde îţi mai pierzi tinereţea?

   Lacrimi mai am oare pentru tine?

   Am aşteptat zile în şir să te revăd.

   Las mereu uşa deschisă, poate vei intra.

   Enigma Otiliei – cartea noastră e încă pe noptieră.

   Xenofobă nu mai eşti?

   Acum văd că te poţi pierde printre străini.

   Nimeni nu ştie ceva de tine.

   Dimineaţă, ora 9.

   Restaurant.

   Uitatul tău, cu mult dor.”

Am împăturit cu grijă hârtia. Uitându-mă la ceas am observat că întunericul din cameră nu se datora nopţii, ci draperiilor. Era ora 8. Punând scrisoarea în buzunar am fugit spre Podul Alexandru, unde aveam să-l întâlnesc la Restaurantul nostru. Mi se părea că metroul merge prea încet, că aglomeraţia era special făcută ca eu să întârzii. Într-un final, reuşesc să-mi opresc paşii în faţa localului. Era 8 jumătate. Hmm...parcă zburasem. Am intrat şi nu mare mi-a fost mirarea să-l întâlnesc acolo, la cea mai retrasă masă, de altfel masa noastră. S-a ridicat brusc în picioare, a trecut pe lângă mine ca şi fulgerat, şoptindu-mi doar numele “Olivia”...

Nu era decât un vis...Laura mă trezise pentru că găsise înfipt în uşă un plic, nesemnat. L-am deschis cu răsuflarea tăiată. Aceleaşi cuvinte...Sar ca arsă din pat...Dar atunci, iarăşi m-am trezit. Pe masă nu era niciun plic, eram singură în aceeaşi cameră slab luminată şi era trecut de miezul nopţii. Am scos telefonul şi m-am interesat de un zbor către Paris...Era unul în două ore. Mi-am pregătit un bagaj sumar, am scris la repezeală două – trei cuvinte într-un mail pe care l-am trimis cunoscuţilor şi am plecat spre aeroport...

Trebuia să ajung la Podul Alexandru...acolo mă purtau paşii şi inima către...