Mut

Înţelesesem mut că uitarea-i moarte,

Că totul se cufundă ca şi ziua-n noapte,

Că soarele se-ascunde în câmpul mării

Iar tu te micşorezi în măreţia zării.

Înţelesesem mut că totul are un sfârşit,

Că numai despre lună poţi vorbi la infinit,

Că după orice zâmbet,  mângăiere caldă,

Tu îţi priveşti trupul cum în neant  se scaldă.

Şi am mai înţeles în mutele-mi cuvinte

Cum mic de la mare în viaţă ia aminte

Cum nicio fericire singur nu se-mparte,

Cum pe tine de alţii nimic nu te desparte.

În zadar zâmbeşti şi aştepţi în mută stare

Şi eu să îţi zâmbesc şi să-ţi dau crezare,

Degeaba te desprinzi cu ochii plini de lacrimi

Din strânsul lanţ al unor crude patimi.

Nu mai spera la mângâiere,

Nu mai spera în muta mea tăcere,

Grăbeşte-ţi pasul spre etern,

Fără s-aluneci în infern.