Déjà vu

       Catre el…Secundele imi pareau ore, metroul inainta mult prea incet, iar gandul ca il voi revedea imi dadea fiori. Stiam ca e in acelasi oras vechi din Romania, acolo unde il lasasem cu un an si ceva in urma cand am primit bursa in Franta. A venit o singura data la mine, dar stiam sigur ca nu va dori sa se reintoarca. L-am lasat ore bune sa astepte in aeroport, iar mancarea mea era mult prea putina pentru el. Stiam ca planificase clipe romantice, plimbari pe Sena, pe Champs-Elysee, strajuiti de “Turnul legamitelor”. Insa, nimic din toate astea nu s-au realizat. Eram plecata mai toata ziua, iar el nu facea decat sa piarda timpul in apartamentul meu, rasfoind carti, butonand telefonul, sau socializand pe Facebook. Lucruri pe care, imi spune el, le putea face foarte bine si acasa. Despartirea de atunci a fost cu totul amicala. Nu lacrimi, nu saruturi. Banal. Azi, insa, cat mi-as fi dorit sa ne despartim iarasi. Dar, nu ne desparteam, ci ne intalneam. De data asta, aveam sa stau toata ziua cu el, sa ne plimbam, sa imi iau revansa.  Restaurantul…era singurul loc in care petrecusem clipe mai placute unul in compania celuilalt.                       
Era acolo. Privirea ii era cufundata intr-un meniu. Nici macar nu ma observase. Am traversat incaperea  ca o fantasma si m-am oprit in fata mesei , examinandu-l cu atentie. Acelasi. Poate putin mai matur. Fara sa schiteze vreun zambet, imi face semn sa ma asez. Era cu totul neprevazut. El, romanticul incurabil, de abia daca ma privea. Am continuat sa tac si il priveam umila. Stiam ca gresisem…dar stiam ca inima lui e mare, ca ma va ierta, ca de fiecare data. Starea lui de spirit contrasta puternic cu scrisoarea pe care mi-o inmanase Laura.                                                                                                                                                
-Olivia.                                                                                                                                                                                                 Ahh…uite ca poate vorbi. Exista si un lucru bun, nu mi-a uitat numele.                                                                               -…Ti se pare corect? Ai tacut atata timp. Ma ingrijorasem. Sa aflu mai apoi, ca toate mail-urile pe care ti le-am trimis nici macar nu le citisei. De ce? Aveai alta adresa, pe care bineinteles ca eu nu figuram. Scrisori, telefoane – in zadar. Ce-i cu tine?                                                                                                                        -Nu crede ceva rau. Am vrut o detasare…                                                                                                                  -Taci si asculta! Imi spui de detasari? Adica te detasezi de cel ce te iubeste? Asta ai vrut? Am ramas acolo, asteptand un mic semn de la tine, in timp ce tu, cine stie ce “detasari” aveai prin Paris.                     -Adica…adica…tu crezi ca eu…? Gura mi se inclestase, vocea parca o luase la fuga. Ma invinuia pe nedrept. Nici macar gandirea nu-mi zburase la altcineva, d’apai trupul.                                                                                     -Am venit pana aici ca sa-ti spun un lucru. Punct acum. Virgule au fost destule.                                                                -Dar…eu…eu…vreau inca o virgula. Una singura! Promit.                                                                                                               -Punct. Adio, Olivia.                                                                                                                                                                       Se ridica de la masa brusc. Imi lasa meniul in fata. Ihhh…cat tupeu. Ma cheama dis de dimineata intr-un restaurant, sa-mi spuna ca pune “punct”, fara sa-mi cumpere macar o cafea. Te pomenesti ca i s-a terminat cerneala si nu mai are cum scrie o virgula…Tipic, masculin.                                                                                                                                                              

                

      P.S. Eram prea oarba sa-mi dau seama ca principalul vinovat sunt chiar eu. Orgoliul feminin… orgoliu prostesc, ma afunzi in suferinta!