Cantec de adio - I

            Era aici…mainile i se desprindeau usor, insesizabil din stransoare.Il privea cu o oarecare duiosie imbatata cu tristete, care ii mangaia sufletul tanar. Zambea si el...dar, doar atat. Ochii nu ii revarsau nici iubire, nici pasiune, nici ura sau gelozie. Doar o privea.

            Stateau asa de secunde in sir...poate chiar minute. Nici el, nici ea nu indrazneau sa crape acest zid de sticla, dur, creat intre ei doi. Se roteau privirile, sentimentele...dar nu si cuvintele. El o lasa sa se departeze usor, prin pasi marunti care strigau dupa ajutor si dragoste, dar nu facea nimic.

            -Chiar vrei sa faci asta?

            Replica trosni ca un ecou intr-o mare de tacere...El crapase zidul!

            -Tu vrei! Taiase ea aspru duiosia din glasul lui. M-ai lasat...m-ai uitat intr-un colt de lume, in timp ce eu imi impleteam gandurile in cantece si poezii. Priveam zile in sir pe fereastra, asteptand sa te intorci. Dar, ai ramas acolo. Nu stiu daca pentru cineva sau ceva. Nu stiu daca eu mai insemn sau nu ceva pentru tine. Nu stiu daca ma mai iubesti...

            -Esti mult prea dura. Nu te inteleg.

            -Asta, pentru ca nu vrei, sau nu esti capabil. Dar, cel mai elocvent motiv e acela ca tu nu ma iubesti. Daca m-ai iubi, m-ai intelege. Mi-ai intelege pana si pasii, gesturile sau clipirile. Dar tu...tu nu imi intelegi nici cuvintele.

            -Dar tu?

            -Eu? Eu as fi fost in stare sa ma avant in iad pentru tine. Sa tai viata altora, poate si pe a mea, dar cu speranta ca tu imi vei aprecia sacrificiile. Insa, m-am inselat. Si da...e doar vina mea...trebuia sa realizez de la inceput cine esti.

            -Si daca eu ti-as spune ca te iubesc...?

            -Si daca eu ti-as spune ca nu imi pasa?

            -Nu te-as crede.

            -Vezi? E la fel. Eu nu te cred, tu nu ma crezi. Eu raman cu iubirea, dorul si speranta...iar tu? Tu cu vaga amintire ca am existat.

            -Cum vrei sa-ti demostrez dragostea?

            -Oricum nu te-as crede. E prea tarziu. Acum incerci doar sa speri, exact ca intr-un naufragiu, ca vei gasi viata pe insula necunoscuta pe care ai ajuns.

            El o privi cu niste ochi mari, uimiti si patrunzatori. Era clar ca incerca eforturi supraomenesti sa nu inceapa a lacrima. Dar ea simti. Ii cauta incet mana ce atarna fara viata pe langa corp si o cuprinse in mainile ei mici, albe, de catifea. Pe fata lui se aprinse o ultima speranta, o ultima izbanda, asteptand ca un catelus umil iertarea de la stapan. Ea se ridica pe varfuri, ii inunda chipul cu o oaza de lumina trista si isi lipi buzele de ale lui. El spera. Spera ca ea il va ierta, ca totul va fi ca inainte. Inima incepu sa-i bata cu putere, pulsul ii accelera involuntar, iar ochii ii plangeau de fericire.

            Ea se dezlipi usor. Ii vazu lacrimile, fericirea si roseata din obraji. Insa el intelesese gresit. Fata ii zambi amar, il privi poate, pentru ultima data si sopti cu lacrimi in ochi:

            -ADIO!