Ghimbir...

        Sa fi fost oare o intamplare ca te-am cunoscut?
        Noapte...cer negru si o apasatoare tacere. Ar fi trebuit sa ma grabesc tinand cont de faptul ca hoinaresc de trei ore pe strazi, uitandu-ma la vitrinele magazinelor cu incercarea de a adopta colectia de primavara - aceasta fiind pierdere de timp tipic femnina. Auzeam din cand in cand sunetul infundat al tonului de apel de la telefonul uitat cine stie prin ce buzunar, dar nu dadeam niciun semn ca as fi vrut sa raspund. Oricine m-ar fi cautat mai putea astepta inca jumatate de ora pana aveam sa ajung acasa. Toti cunosteau firea mea rece si singuratica, atat in gesturi cat si in cuvinte. Astfel ca, niciodata nu ma intorceam de la scoala pe strazile principale, intens luminate, ci pe o alee stramta, intunecata, umbrita zi si noapte de zidurile pe care au crescut dezordonat tulpini de iedera. Niciodata nu am avut frica de intuneric...dar, mereu am avut un simt, destul de benefic: acela de a simti pericolul...
       Tocmai asta simteam. Pulsul sangelui o luase razna, iar bataile inimii, mi se parea, ca provoaca un ecou sinistru. Auzisem ceva din spatele unei tufe de  trandafiri, dar cu siguranta nu era un animal. Cineva imi striga numele. Era un sunet infundat, amortizat de zidurile umede care ma inconjurau, dar era in mod clar, numele meu. Mi-am strans mapa la piept si am grabit pasul. Pentru cateva secunde am crezut ca nu mai e nimic, dar chiar atunci am auzit strigand din nou. Se auzea foarte aproape, iar in clipele urmatoare o adiere brusca mi-a taiat respiratia. Mi-am luat inima in dinti si m-am oprit, uitandu-ma in urma. Ar fi putut fi un coleg, dar nimic...
       Atunci am simtit ceva rece pe frunte, ca o mangaiere...O voce calda si groasa sopti cu o intonatie aparte: ,,Anda!". Traiam un deja-vu. Am inclestat dintii speriata. Cand eram mica ma trezeam adesea speriata, auzind o voce care ma striga. Insa acum il si vedeam. Ii urmaream trasaturile palide; conturul ferm al falcii, curba blanda a buzelor, linia dreapta a nasului, intinderea neteda de marmura a fruntii - partial umbrita de o suvita de par castaniu intunecata de ploaie. Eram ametita si asta pentru ca uitasem sa respir. M-a privit indelung, dar nu cu uimire cum faceam eu, ci cu un ton familiar de indragostit.
      Nu stiu cat sa fi durat schimbul de priviri, poate un veac, poate cateva secunde. Cert e faptul ca inima mea nu cunoscuse pana atunci o accelerare atat de brusca si in continua crestere.
      Intr-o secunda nu mai era acolo. Am deschis si inchis repede ochii si am vazut doar frunzele de iedera care tremurau de la vantul bland al trecerii lui. Am incercat sa-l urmez, dar am cazut intr-un plans fara inteles. Sa fi fost de bucurie, sau de tristete?
      Dar, de atunci nu l-am mai vazut...Mi-au ramas in minte ochii si respiratia lui aproape insesizabila, cat si mirosul dulce, seducator, de ghimbir, care inca ma trezeste noapte de noapte...

      Sa fi fost oare bine ca te-am cunoscut?