Se îngâna după-amiaza cu vrăjile serii,
Când din mine, bucată de suflet s-a rupt,
Se pierdea aievea, împotriva puterii,
Într-un hău negru, mult prea abrupt.
Cu ochii în lacrimi ţipam după ea,
Mi se părea că se divide-ntr-o mie,
Iar în deşertul pierzării, el îmi zâmbea,
Bucurându-se de a mea afemie.
Din zbuciumul meu, mult prea amarnic,
Nici nu observam cum din mine,
Se desprindea tot sufletul, mult prea făţarnic,
Nedorind să m-aline...
parca n-as fi vrut sa se termine.. sa continue rand cu rand si iar rand..
RăspundețiȘtergerefrumos!!!
29decembrie iti multumesc:*
RăspundețiȘtergereFoarte profundă, am rămas plăcut surprinsă citind-o, felicitări.
RăspundețiȘtergereMultumesc frumos pentru apreciere:*
RăspundețiȘtergere