Miercurea fara cuvinte - Paris

Zboară cu iubire

Fericirea îmi arunca flăcări din ochi, încălzindu-mi buzele şi oferindu-le cea mai caldă nuanţă de roşu pe care am văzut-o. Zâmbeam până şi cu mâinile. Lăsam câte un râs colorat să străbată goliciunea parcului în miezul nopţii, dorind parcă să le ofer şi celorlalţi din bucuria mea. El mă privea cu acelaşi zâmbet calm, poate că, neînţelegându-mă. S-a oferit să mă conducă în seara aceea spre casă, dându-mi de înţeles că vrea să-mi comunice ceva. Restul au rămas pe banca veche, de sub “teiul nostru”, iar noi ne-am îndreptat lent spre zona mea. Nici nu aveam habar că ştie unde locuiesc, dar spiritul lui de stăpân pe situaţie şi de cârmuitor l-au dat de gol.

Chiar mă înşelasem. Am mers câteva minute, fără să scoatem niciun cuvânt,  fiecare cu mâinile în buzunar, adulmecând aerul rece de septembrie. Chiar era frig, iar jacheta prea subţire. Aflând  că gestul de a mă conduce acasă a fost numai din politeţe, am început să grăbesc pasul. El însă¸mergea la fel de calm. I-am citit în ochi acea frică de a-mi spune ceea ce crede, simte. Într-un moment cu totul neaşteptat vocea gravă străbătu liniştea dintre noi.

-Te iubesc!

Atââât? Aşteptam una din clasicile declaraţii de dragoste care aveau a cuprinde “soarele, stelele, luna, inima, sufletul lui, ochii mei, buzunarele, hărţile”...dar nu. Alesese ceva simplu şi frumos. Alesese să-mi spună adevărul şi nu fraze învăţate pe de-a rostul de pe Internet.

Nu am putut decât să mă opresc din mers. L-am aşteptat să se apropie de mine, dar rămăsese mut şi uimit în mijlocul trotuarului. Probabil că nici lui nu-i venea a crede ceea ce spusese, sau expresia feţei mele îl speriase. Reuşeam să-i disting în noapte roşeaţa obrajilor şi bătaia sacadată a inimii. Era rândul meu să fac cel de-al doilea pas. M-am apropiat de el, încercând să-l impresionez cu vreo idee excentrică de a mea, dar nu am reuşit decât să-i zâmbesc. Însă, era cu adevărat din inimă...

Nu prea ştiu bine ce a urmat. Umblam înlănţuiţi pe stradă, simţindu-ne atât de bine în întunericul oraşului detestat de toţi. Mă făcea chiar fericită! Îmi dădea aripi care zburau cu iubire...   

Spune-i trecutului să tacă!

-Spune-i trecutului să tacă!

...Eu l-am ferecat azi-noapte într-o temniţă,

Cu uşă dublă de oţel,

iar cheia lacătului am aruncat-o în Fântâna Uitării,

apoi am băut apa ei...

Dar zgomotul surd al bătăilor în uşă

Mi-a apăsat somnul…şi încă mă apasă.

Te rog, spune-i trecutului să tacă!

-De ce l-ai închis?

Nu ştiai că atunci, puterea lui e mai mare?

Fă bine şi aruncă-te în Fântână şi salvează cheia.

Apoi, eliberează-l şi roagă-l să te închidă în temniţă.

Doar aşa te va uita...

-Dar cheia deja e pierdută.

-Înseamnă că nu ai şanse să-l faci să tacă...

Trecutul e omniprezent.

Foc din apă

Păstrează-mi sufletul ȋn taina rece a nemuririi

Dă-i puterea de a se ȋnălţa dincolo de puterea omenirii,

Lasă-l să zboare, lasă-l să plutească…

Lasă-l liber să iubească.

Dă-i forţa necesară să aprindă foc din apă!

Acasa, din nou

Bine am revenit acasa! De doua saptamani umblu hai-hui, cu cateva haine in geanta prin Moldova, si anume Iasi, Suceava. Super! Iesiri in oras, ba prin Copou, Piata Unirii, Gradina Botanica, Iullius Mall[ca altfel nu s-ar putea], Cetatea Sucevei, plimbari prin Suceava si imprejurimile ei. Am facut si multe poze, asa ca o sa va prezint cate putin de pe unde am "hai-huit".

Gradina Botanica

Piata Unirii[de pe bloc]

Eu, pe bloc:">:-"

Palatul Culturii

Cetatea de Scaun din Suceava

Hip, am prins si Festivalul Medieval;;)
Eu si Shrek:x

No' Mads - O trupa tare draguta. Canta muzica traditionala din diferite zone ale Europei.

Déjà vu

       Catre el…Secundele imi pareau ore, metroul inainta mult prea incet, iar gandul ca il voi revedea imi dadea fiori. Stiam ca e in acelasi oras vechi din Romania, acolo unde il lasasem cu un an si ceva in urma cand am primit bursa in Franta. A venit o singura data la mine, dar stiam sigur ca nu va dori sa se reintoarca. L-am lasat ore bune sa astepte in aeroport, iar mancarea mea era mult prea putina pentru el. Stiam ca planificase clipe romantice, plimbari pe Sena, pe Champs-Elysee, strajuiti de “Turnul legamitelor”. Insa, nimic din toate astea nu s-au realizat. Eram plecata mai toata ziua, iar el nu facea decat sa piarda timpul in apartamentul meu, rasfoind carti, butonand telefonul, sau socializand pe Facebook. Lucruri pe care, imi spune el, le putea face foarte bine si acasa. Despartirea de atunci a fost cu totul amicala. Nu lacrimi, nu saruturi. Banal. Azi, insa, cat mi-as fi dorit sa ne despartim iarasi. Dar, nu ne desparteam, ci ne intalneam. De data asta, aveam sa stau toata ziua cu el, sa ne plimbam, sa imi iau revansa.  Restaurantul…era singurul loc in care petrecusem clipe mai placute unul in compania celuilalt.                       
Era acolo. Privirea ii era cufundata intr-un meniu. Nici macar nu ma observase. Am traversat incaperea  ca o fantasma si m-am oprit in fata mesei , examinandu-l cu atentie. Acelasi. Poate putin mai matur. Fara sa schiteze vreun zambet, imi face semn sa ma asez. Era cu totul neprevazut. El, romanticul incurabil, de abia daca ma privea. Am continuat sa tac si il priveam umila. Stiam ca gresisem…dar stiam ca inima lui e mare, ca ma va ierta, ca de fiecare data. Starea lui de spirit contrasta puternic cu scrisoarea pe care mi-o inmanase Laura.                                                                                                                                                
-Olivia.                                                                                                                                                                                                 Ahh…uite ca poate vorbi. Exista si un lucru bun, nu mi-a uitat numele.                                                                               -…Ti se pare corect? Ai tacut atata timp. Ma ingrijorasem. Sa aflu mai apoi, ca toate mail-urile pe care ti le-am trimis nici macar nu le citisei. De ce? Aveai alta adresa, pe care bineinteles ca eu nu figuram. Scrisori, telefoane – in zadar. Ce-i cu tine?                                                                                                                        -Nu crede ceva rau. Am vrut o detasare…                                                                                                                  -Taci si asculta! Imi spui de detasari? Adica te detasezi de cel ce te iubeste? Asta ai vrut? Am ramas acolo, asteptand un mic semn de la tine, in timp ce tu, cine stie ce “detasari” aveai prin Paris.                     -Adica…adica…tu crezi ca eu…? Gura mi se inclestase, vocea parca o luase la fuga. Ma invinuia pe nedrept. Nici macar gandirea nu-mi zburase la altcineva, d’apai trupul.                                                                                     -Am venit pana aici ca sa-ti spun un lucru. Punct acum. Virgule au fost destule.                                                                -Dar…eu…eu…vreau inca o virgula. Una singura! Promit.                                                                                                               -Punct. Adio, Olivia.                                                                                                                                                                       Se ridica de la masa brusc. Imi lasa meniul in fata. Ihhh…cat tupeu. Ma cheama dis de dimineata intr-un restaurant, sa-mi spuna ca pune “punct”, fara sa-mi cumpere macar o cafea. Te pomenesti ca i s-a terminat cerneala si nu mai are cum scrie o virgula…Tipic, masculin.                                                                                                                                                              

                

      P.S. Eram prea oarba sa-mi dau seama ca principalul vinovat sunt chiar eu. Orgoliul feminin… orgoliu prostesc, ma afunzi in suferinta!

                                               

               

Miercurea fără cuvinte

 Postarea de astăzi, ca şi cele din următoarele zile de miercuri, va cuprinde un set de imagini, cu diferite teme. Cea de astăzi cuprinde câteva zone şi obiective din regiunea mea - Vrancea.
 
Peisaj din Munţii Vrancei.

Mausoleul de la Soveja

 Casa lui Moş Ion Roată