E clar că inspiraţia mi-e îngropată prin nu ştiu ce unghere ale inimii de ceva timp. Las zilele să se scurgă, spunându-mi încurajator ,, Lasă, mâine vei posta ceva”. Hmmm...poate. Nu cred că e genul de postare pe care mi-o doresc, dar e clar că va fi cea mai sinceră de până acum. Pur şi simplu, este simplă. Nu voi folosi sintagme siropoase, dure sau poetice. Nu am de gând să fie artistică, sau măcar să încerce. E simpla trăire, cum am mai spus.
Imaginează-ţi că la şaisprezece ani ai primit în dar un carnet, despre care, evident la început nu aveai nici cea mai vagă idee că îţi va fi folositor. L-ai aruncat fără nici cel mai mic interes printr-un dulap, sau printr-o bibliotecă, fără să îi vezi vreo întrebuinţare, sau poate aştepţi ziua cuiva să-l oferi, fiindcă aparent, nu ai ce întâlniri să notezi, iar numerele de telefon stau mai bine în agenda mobilului. Monotonia zilelor de iarnă, anotimp în care eşti născut, sau “curăţenia de iarnă” te face să-l găseşti acolo, prăfuit, şters şi parcă îţi face semne disperate să-i găseşti vreo utilitate, căci e clar, se simte o a cincea roată de la căruţă în casa ta. Astfel, începi să scrii seara ce întâmplări ţi-au marcat ziua respectivă. Din dorinţa de a fi mai atractiv, îţi iei un nume fals, de exemplu, David şi tot aşa, adaugi idei, sentimente, fapte, întâmplări, persoane cărora evident le dai nume false, şi ajungi să-ţi creezi propria ta lume, micul tău univers, iar carneţelul aparent inutil, îţi devine confident şi, apoi, neîncăpător pentru viaţa ta. Mai cumperi încă unul, pe care bineînţeles îl vei considera volumul II al vieţii tale şi tot aşa, până când îţi pui în plan să îţi scrii viaţa până la optsprezece ani ,apoi vei selecta cele mai frumoase întâmplări pe care ai de gând să le publici într-o carte. Ce se întâmplă însă, când apare o aşa fals numită domnişoară, Amnia,ce îţi e verişoară, care îţi întoarce viaţa cu totul? Paginile carnetului devin neîncăpătoare pentru rândurile despre viaţa ei, sentimentele se amplifică, îi devii confident, dar ea nu te vede decât atât? O sprijini, îi dai sfaturi, îţi povesteşte despre noul coleg, despre băiatul care i-a zâmbit în parc, despre băiatul misterios de la şcoală, despre cel care a invitat-o la un suc, iar tu nu rămâi decât cu jurnalul. El care ştie ce simţi, dar nu te ajută. Brusc, îţi dai seama că şi cel de al treilea volum se termină, ai împlinit 18 ani, dar nu ai ajuns la un final. Trist, fericit, nu ar conta. Minciuni nu poţi scrie, căci, nu ţi-ar mai fi viaţa. Amnia te uită, nu ai ajuns decât un “ciudat cu jurnal”, în loc să trăieşti ca şi restul. BAC-ul nu are nici cea mai mică însemnătate, iar facultatea nici nu poate fi luată în calcul. Paginile jurnalului se termină, iar un al patrulea nu are rost să începi. Ce hotărâre poate fi luată? Să laşi jurnalul în uitare sau pe tine? Bucureştiul îţi oferă multe metode de a intra în uitare, aşa că, “uită-te!”
Jurnalele sunt găsite întâmplător şi povestite Amniei de trei zile încoace. După aproape un an, ea nu te-a uitat, îi trăieşti aici, în inimă. Vrea doar să-ţi mulţumească pentru tot! (Nu este nevoie să fie prezentat, ştii singur.)
